Fabricant de gunoi

Gata! Am zis, gata! M-am săturat de regrete şi suspine! M-am săturat de feţe jegoase cu fălci întinse într-un zîmbet fals! M-am săturat de oraşul lui Minulescu în care plouă de trei ori pe săptămînă şi-n care păpuşile automate merg ţinîndu-se de mînă! Tre’ să fac ceva! Da’ mai întîi tre’să mă-mbrac. Îmi trag blugii şi hanoracul, mă încalţ fără grabă, cînd dau să deschid uşa... stop! Unde mi-e player-ul? Nu po’ să fac ceva fără muzică. Aaa... nici o grijă, era pe raft. Trag de uşă şi ies în curtea pustie. Ah, ce peisaj cu nimic mai deosebit de cele pe care le întîmpină orice chişinăuean ieşind din casă:  nici urmă de fiinţă umană, pe ici-colo cîte un cîine-gopnic cu sacoşă în gură căutînd inimitatea potrivită pentru a lua masa.

Îmi aprind o ţigară. Fuuu! LM-ul ăsta îi fain, dar primul fum, de regulă, este succedat de gustul borîturii, însă în dimineţile de după beţie, acest fenomen joacă rolul unui prieten care-ţi dă ghionturi ca să trezeşti mai curănd, eventual făcîndu-te să-l urăşti şi mai mult! Ziceam de muzică. Ah da! Mi-am scos player-ul. Mamă, ce de-a rahat pe aici! Să vedem: Slipknot, Iron Maiden, Inna, Lamb of God, Paraziţii, 2Pac...cred că azi am chef să-l ascult pe Cheloo de la Paraziţii. Îmi place enorm de mult acest tip, cacă totul, din cap pînă în picioare la fel de iscusit şi sincer cum un misogin insultă o femeie. Aşa... Track  No. 6 : „Fabricant de gunoi”. Îmi bag căştile în urechi, pornesc regimul „pilot-auto” şi o iau încet pe strada pustie. După 4 track-uri m-am trezit că sunt deja la mijlocul Viaductului, un loc preferat al meu, care mă calmează într-o oarecare măsură, la fel ca ţigara sau muzica. E fain să stai pe un pod ce trece pe deasupra unui parc. Te simţi ca un Maugli într-un petic de jungă îngradit de blocuri. Mde... Valea Trandafirilor... trandafirilor de pe mormintele celor înecaţi în lacuri şi acelor violaţi, bătuţi, împuşcaţi şi aruncaţi la fel, în lac. Oare cum ar fi să sari de pe pod?  10 secunde  de libertate a zborului şi dupa aia... poc! Picioare rupte, agonia durerii sau de ce nu, o moarte instantanee(la care speră toţi sinucigaşii). Cheloo din urechi îmi zice că aceasta

nu-i o ieşire, şi eu sunt de acord, aşa că mă mulţumesc stînd rezimat cu coatele pe balustrada podului.

Deci, la ce se rezumă existenţa mea, a noastră? Cheloo spune că la a fi un fabricant de gunoi. Eu aş zice un pic altfel: la a fi un fabricant de căcat ideal.  Pe bune! Pentru ce terminăm şcoli, universităţi, mergem la muncă şi facem bani? Ca să ajungem la adînci bătrîneţi şi să avem ce mînca, şi eventual ce căca. Pentru ce-mi ascult eu părinţii? Pentru ca ei să se cace liniştit cu gîndul că sunt nişte parinţi-model cu copii exemplari. Pentru ce iubesc eu o fată? Pentru ca ea să nu facă constipaţie la gîndul că la 18 ani ai ei, nu are un băiat. Aşa e, cu toţii excelăm în diferite domenii doar pentru a fi nişte producători de îngrăşăminte naturale. Da’ eu nu mai vreau să stau la fermă!

Cineva-mi spunea că noi, de obicei, nu atragem atenţia la cer. La frumuseţea sa. Ridic ochii şi mă uit la cer. Un perete negru. Mai bine zis, o pătură neagră. Dumnezeu ne-a pus pe un raft, şi ne acoperit cu o pătură neagră, ca să strîngem praf şi pînză de păianjen, ca după un timp îndelungat să ne gasească bîhliţi deja şi să exclame: „Ooo.. aici mi-era acvariumul cu peştişori!!! Deja nu mai speram să-l găsesc.”

Îmi scot pachetul de ţigări din buzunar. Fuck! Ultima ţigară. O scot din pachet şi mă uit încruntat la ea. Ăsta nu e LM , ăsta e un joint. Trebuia să-l fumăm ieri cu băieţii, dar n-am apucat s-o facem. Mie nu-mi  place să fumez iarbă, dar nu mai am ţigări, aşa că bag joint-ul în gură şi-i dau foc. Trag un fum, mai trag unul. Încerc să-mi privesc nările aburinde. Atmosfera e prea depresivă. Ridic mîna şi şterg cu palma negreaţa de pe cer.  Aşa... acum e albastru, acum e mai bine. Desenez cu degetul un soare şi nişte nori. Balustrada aceasta nu e bună de nimic, aici pe pod. O dezlipesc de asfalt, o ridic uşor, o reazem de un nor, şi încep să urc atent şi fără grabă. Cu cît sunt mai sus, cu atît e mai cald. Soarele se apropie tot mai mult şi eu, cu joint-ul în dinţi şi cu zîmbetul pe faţă urc tot mai vioi înspre un nor mare de culoare roz. Iată-mă sus! Parcă am urcat pe Everest! Fuck, am uitat steguleţul! E ok, în orice caz, ieşind din casă nici nu mi-a trecut prin cap că o să urc pe un nor, aşa că privesc împrejur încercănd să mă adaptez la anturajul de pe nor.  În faţă e o minge galbenă, mă aplec peste marginea norului ca să privesc în jos. Uite Viaductul ca un segment AB! Am auzit undeva că fiecare om care ajunge să urce la o altitudine mare are tendinţa să scuipe de acolo. Eu însă, mă piş. Aaah.. ce fain e! Linişte. Căldură. Lîngă mine plutesc nori pe care stau alţi tipi şi se pişă, la fel ca mine. Iată de unde vine ploaia! Îmi aduc aminte de profu’ de geografie care-mi tot vorbea despre interacţiunea maselor de aer cald cu cele de aer rece şi despre condensare... Bullshit! Băi, chiar e foarte tare aici! Trag o privire în jos, şi cu un gest hotărît împing scara pe care am urcat. Ceilalţi nu merită să urce aici, e locul meu şi numai al meu, este insula pe care aş vrea să fiu Robinson o veşnicie. Nu mai am ţigări, dar nici nu mi-a fuma. Nu am ce mînca, dar nici nu mi-e foame, nici sete nu mi-e. Mă trîntesc pe norul moale, roz şi-mi scot player-ul. Aşa... Track No.6 „Fabricant de gunoi”.