Circ cu coaie

Becurile imense se stîngeau cu un trosnet răsunător. Circul se scufunda încet în linişte. Printre rînduri şovăia un tănăr mişcînd ritmic mătura în stînga şi în dreapta de parcă exersa hipnoza. Undeva, pe un scaun din primul rînd şedea clovnul. Tragea rar din „Doina” fără filtru. Faţa-i şi aşa plină de riduri, acoperită cu un strat gros de vopseli,se încreţea de la fiecare fum ce-i intra ca un oaspete nepoftit în ochii roşii şi înlăcrimaţi. Papagalul verde, Cheşa, nu se mai astîmpăra. De pe umărul stîng al clovnului sărea pe cap, apoi pe umărul drept, apoi iarăşi pe cap, apoi se ridica cam la vreo un metru şi cu un foşnet zgomotos ateriza pe peruca multicoloră a clovnului.

-          Vrei să tragi un fum, Cheşa? Clovnul ridică ţigara deasupra capului, cam pe la nivelul ciocului lui Cheşa.  Adulmecînd fumul, papagalul a dat din căpşorul verde, s-a desprins uşor de peruca clovnului, s-a rotit de vreo doua ori deasupra lui şi a aterizat cuminte pe umărul acestuia.

-          Păi, vezi! Dacă nu te linişteşti, îti bag pe gît chiştocu’ ăsta. Ai auzit că o picătura de nicotină ucide un cal? Ţie îţi ajunge un fum suflat în cioc, şi vezi cum te-ntorci cu labele-n sus.

-          Bo-şo-rog-tîm-pit! Bo-şo-rog-tîm-pit! Pasărea ţipa cu glas ascuţit.

-          Ce-ai zis mă? Ia’ vino încoace, că te penesc acuşi! Clovnul a dat să înhaţe pasărea, dar aceasta, cu o mişcare a aripilor se ridicase deasupra lui şi zbură spre răndurile de sus a circului.

-          I-di-na-hui-i-di-na-hui!! Ha-ha-ha!! Ha-ha-ha!! Pasărea se îndepărta tot mai mult.

-          Oi bleaaaa! Suca, dacă te prind, o să ajungi să fii catletă curinnaia, la prînzu’ meu de mîine.

Clovnul a scuipat chiştocul îngălbenit deja, l-a strivit cu piciorul, a ridicat nasul roşu ce se tăvălea alături, s-a sculat, şi ocolind ringul a intrat în încăperea unde erau cuştile de animale.

Chiar şi cu ochii închişi putea ghici locatarul fiecărei cuşti, la cît de srident şi de diferit era mirosul de rahat care la fel ca într-o camera de gazare era mult şi venea de pretutindeni. A mers în stinga, la cuşca leului. Acesta dormea liniştit cu capul pe labe. În cuşca următoare turbau doi babuini. „Hui evo znaet de unde au aiştea atîta energie în ei! S-o calbasit toată ziua, şi tot nu le ajunge!”. Clovnul s-a întors, şi a mers în parte dreaptă a sălii. S-a apropiat de cuşca ursului. Acesta îşi lingea labele, foarte minuţios şi concentrat. Urma cuşca zebrei care scormonea alene nisipul presărat cu paie. S-a apropiat, a întins mîna printre gratii şi a măngîiat-o puţin pe cap, a privit restul animalelor cu blîndeţe, a scos mîna dintre gratii şi s-a îndreptat spre ieşire. Uşa a scîrţit, şi clovnul a păşit în holul întunecos şi rece al circului. Sa ridicat pe scări, a luat-o la stînga, pînă la uşa pe care scria „Director”. A bătut de trei ori cu pumnul.

-          Intră! se auzi dinăuntru. Clovnul trase de uşă şi intră în cabinet. Directorul răsfoia prin nişte mape cu documente, dar îndată ce ridicase capul, s-a sculat zîmbind:

-          Aaaa.... Stepanîci! Intră, Stepanîci! Vrei un ceai?

-          Nu, mulţumesc.

-          Să ştii că ai făcut o treabă bună azi. Sala era destul de plină şi copchii mai că se căcau de rîs. Da nouă şi altşeva ne mai trebuie? O sală plină, şi capica vine de la sine. Mai în scurt, eşti bravo!!!

-          Ivan Timofeici, eu plec!

-          Şi-nseamnă „plec”?

-          Eu las circu’, plec, mă duc la pensie.

-          Fii serios, Mihail Stepanîci! Nu mai eşti pe arenă ca să faşi pricoale!

-          Eu serios vă zic, plec! Eu m-am cam săturat, şi plus că deamu’ mi-o şi venit timpul! Uită-te la mine, Ivan Timofeici, eu am 60 ani şi tot joc şi mă prostesc în faţa copiilor. Cît se poate?

-          Mda…chiar nu m-am aşteptat la aşa ceva. Deja de 25 de ani eşti clovn la noi, şi acum pleci! Pacăt! Chiar îmi pare rău. Oricum, nu pot să te ţin cu de-a sila. Da ştii ce? Poate totuşi nu pleci? Nu? Pleci? Ok!!! Dar dacă pleci, pleacă „po russkii”. „Uhadi krasivo!!!” Ca să te ţină minte lumea.

-          Uite, mîine la zece, avem spectacol. Hai să ieşi, să-ţi iei rămas bun şi de la spectatori şi de la echipă.

-          Mmm... bun. Să fie cum zici tu, Ivan Timofeici. Bun dară, eu am plecat! Tre’ să  mă odihnesc. Mîine cac-nicac îi zi importantă petru mine.

-          Boon Stepanîci! Hai, pe mîine!

[...] 7:30. Mai era o jumătate de ceas pînă va suna deşteptătorul. Mihail Stepanîci stătea culcat în pat cu ochii înfipţi în tavan. Probabil dormea cu ochii deschişi. Nu şi de data aceasta. Cu o mişcare uşoară, abslout străină unui om cu o vîrsta ca a sa, Stepanîci s-a ridicat de pe pat . Gimnastica de dimineaţă deja de mulţi ani făcea parte din raţia sa zilnică, aşa că a început să facă întinderi şi genoflexiuni. Deşi anii l-au frecat îndestul, clovnul părea un boşorog foarte vioi şi zvelt. A mers la baie. După un duş rece, s-a bărbierit atent. După ce s-a şi stropit obrajii cu aftershave se tot uita tîmp în oglindă. Se găndea la cuvintele directorului: „Uhadi krasivo!”. A mers în sufragerie, a deschis sertarul: „Aici erai!” A scos un briceag roşu cu o cruce albă gravată pe el, a vagă imitare sovietică. Era bine ascuţit. Clovnul a strîns briceagul şi l-a băgat în buzunarul cămăşii. S-a îmbracat în grabă şi a pornit spre circ. Ajuns acolo, a mers direct la vestiar. Colectivul l-a întîmpinat cu zîmbete, cîţiva colegi l-au bătut prieteneşte pe umăr. S-a îmbrăcat, s-a vopsit atent pe faţă, şi-a pus nasul roşu şi a mers în pasajul unde toţi se găteau aşteptîndu-şi rîndul. S-a aşezat şi a început să rotească nervos bilele cu care ar trebui să jongleze. Minutele pînă la ieşirea ieşirea clovnului treceau cu aceeaşi viteză cu care rotea el bilele în palmă. Nici nu a reuşit să se dezmeticească că şi-a auzit pseudonimul ce răsuna în difuzoare. „Şi acum, irepetabilul şi nemaipomenitul Arlechino, cu programul său de adio!!! Întimpinaţi-l cum se cade!!!”

Clovnul s-a sculat, şi cu paşi nesiguri a ieşit pe arenă. Lumina reflectoarelor l-a orbit, strigătul a sute de copii l-au asurzit, el a închis pentru un moment ochii a scos un zimbet blajin şi a trecut în mijlocul arenei. A început cu farse iefine, cu „scosul” copeicilor de la copii din urechi şi din alte locuri. Cheşa-vorbitorul a „încălzit” considerabil publicul. Totul mergea ca-ntotdeauna. Dar urma fişka finală.

Clovnul s-a apropiat de marginea ringului, a luat sticla cu apă, a facut cîteva gîturi. Cu paşi mari a trecut înapoi în mijlocul arenei.  A închis ochii, a ridicat măinile. Publicul chiuia, iar clovnul zămbea mulţumit. El a băgat mîna în buzunarul cămăşii, şi-a scos briceagul, şi l-a desfăcut arătîndu-l mulţimii. Aceasta a izbucnit în strigăte şi aplauze, efectul unei sobe deschise: multă lumină şi vuiet turbat.   Clovnul şi-a descheiat şliţul, a dat jos pantalonii şi chiloţii. Soba s-a închis. Mihail Stepanîci s-a aplecat, a prins testiculele în mînă şi încet, a început să taie pielea pe care se ţineau, încreţindu-se la fiecare mişcare a cuţitului. În sală s-a auzit strigăte. Cîţiva părinţi au sărit să le acopere ochii copiilor săi. După ce a ispravit cu tăiatul, Stepanîci a aruncat briceagul la o parte. A dezvelit atent testiculele de pielea subţire şi păroasă şi a aruncat-o înspre spectatori. Dintre picioarelel lui, săngele curgea şuvoi pe podeaua strălucitoare a ringului. Era o linşte în circ. Clovnul îşi privea atent ouăle. Nu mai văzuse niciodată ouă de om, erau la fel  ca cele de găină doar că fri, moi, şi nu aveau coajă.

„Tram-tam tada-tada-tam tadadam. Tram-tam tada-tada-tam tadadam” A început să jongleze cu ouăle îngînînd din ce în ce mai tare melodia sa preferată. Stropi de sînge zburau în toate parţile, iar clovnul se rotea cu ochii închişi, jongla şi cănta.

A scăpat un ou, l-a scăpat şi pe al doilea, picioarele i s-au înMUIEat şi a căzut în balta de sînge. Clovnul a plecat ruseşte. Frumos.

Fabricant de gunoi

Gata! Am zis, gata! M-am săturat de regrete şi suspine! M-am săturat de feţe jegoase cu fălci întinse într-un zîmbet fals! M-am săturat de oraşul lui Minulescu în care plouă de trei ori pe săptămînă şi-n care păpuşile automate merg ţinîndu-se de mînă! Tre’ să fac ceva! Da’ mai întîi tre’să mă-mbrac. Îmi trag blugii şi hanoracul, mă încalţ fără grabă, cînd dau să deschid uşa... stop! Unde mi-e player-ul? Nu po’ să fac ceva fără muzică. Aaa... nici o grijă, era pe raft. Trag de uşă şi ies în curtea pustie. Ah, ce peisaj cu nimic mai deosebit de cele pe care le întîmpină orice chişinăuean ieşind din casă:  nici urmă de fiinţă umană, pe ici-colo cîte un cîine-gopnic cu sacoşă în gură căutînd inimitatea potrivită pentru a lua masa.

Îmi aprind o ţigară. Fuuu! LM-ul ăsta îi fain, dar primul fum, de regulă, este succedat de gustul borîturii, însă în dimineţile de după beţie, acest fenomen joacă rolul unui prieten care-ţi dă ghionturi ca să trezeşti mai curănd, eventual făcîndu-te să-l urăşti şi mai mult! Ziceam de muzică. Ah da! Mi-am scos player-ul. Mamă, ce de-a rahat pe aici! Să vedem: Slipknot, Iron Maiden, Inna, Lamb of God, Paraziţii, 2Pac...cred că azi am chef să-l ascult pe Cheloo de la Paraziţii. Îmi place enorm de mult acest tip, cacă totul, din cap pînă în picioare la fel de iscusit şi sincer cum un misogin insultă o femeie. Aşa... Track  No. 6 : „Fabricant de gunoi”. Îmi bag căştile în urechi, pornesc regimul „pilot-auto” şi o iau încet pe strada pustie. După 4 track-uri m-am trezit că sunt deja la mijlocul Viaductului, un loc preferat al meu, care mă calmează într-o oarecare măsură, la fel ca ţigara sau muzica. E fain să stai pe un pod ce trece pe deasupra unui parc. Te simţi ca un Maugli într-un petic de jungă îngradit de blocuri. Mde... Valea Trandafirilor... trandafirilor de pe mormintele celor înecaţi în lacuri şi acelor violaţi, bătuţi, împuşcaţi şi aruncaţi la fel, în lac. Oare cum ar fi să sari de pe pod?  10 secunde  de libertate a zborului şi dupa aia... poc! Picioare rupte, agonia durerii sau de ce nu, o moarte instantanee(la care speră toţi sinucigaşii). Cheloo din urechi îmi zice că aceasta

nu-i o ieşire, şi eu sunt de acord, aşa că mă mulţumesc stînd rezimat cu coatele pe balustrada podului.

Deci, la ce se rezumă existenţa mea, a noastră? Cheloo spune că la a fi un fabricant de gunoi. Eu aş zice un pic altfel: la a fi un fabricant de căcat ideal.  Pe bune! Pentru ce terminăm şcoli, universităţi, mergem la muncă şi facem bani? Ca să ajungem la adînci bătrîneţi şi să avem ce mînca, şi eventual ce căca. Pentru ce-mi ascult eu părinţii? Pentru ca ei să se cace liniştit cu gîndul că sunt nişte parinţi-model cu copii exemplari. Pentru ce iubesc eu o fată? Pentru ca ea să nu facă constipaţie la gîndul că la 18 ani ai ei, nu are un băiat. Aşa e, cu toţii excelăm în diferite domenii doar pentru a fi nişte producători de îngrăşăminte naturale. Da’ eu nu mai vreau să stau la fermă!

Cineva-mi spunea că noi, de obicei, nu atragem atenţia la cer. La frumuseţea sa. Ridic ochii şi mă uit la cer. Un perete negru. Mai bine zis, o pătură neagră. Dumnezeu ne-a pus pe un raft, şi ne acoperit cu o pătură neagră, ca să strîngem praf şi pînză de păianjen, ca după un timp îndelungat să ne gasească bîhliţi deja şi să exclame: „Ooo.. aici mi-era acvariumul cu peştişori!!! Deja nu mai speram să-l găsesc.”

Îmi scot pachetul de ţigări din buzunar. Fuck! Ultima ţigară. O scot din pachet şi mă uit încruntat la ea. Ăsta nu e LM , ăsta e un joint. Trebuia să-l fumăm ieri cu băieţii, dar n-am apucat s-o facem. Mie nu-mi  place să fumez iarbă, dar nu mai am ţigări, aşa că bag joint-ul în gură şi-i dau foc. Trag un fum, mai trag unul. Încerc să-mi privesc nările aburinde. Atmosfera e prea depresivă. Ridic mîna şi şterg cu palma negreaţa de pe cer.  Aşa... acum e albastru, acum e mai bine. Desenez cu degetul un soare şi nişte nori. Balustrada aceasta nu e bună de nimic, aici pe pod. O dezlipesc de asfalt, o ridic uşor, o reazem de un nor, şi încep să urc atent şi fără grabă. Cu cît sunt mai sus, cu atît e mai cald. Soarele se apropie tot mai mult şi eu, cu joint-ul în dinţi şi cu zîmbetul pe faţă urc tot mai vioi înspre un nor mare de culoare roz. Iată-mă sus! Parcă am urcat pe Everest! Fuck, am uitat steguleţul! E ok, în orice caz, ieşind din casă nici nu mi-a trecut prin cap că o să urc pe un nor, aşa că privesc împrejur încercănd să mă adaptez la anturajul de pe nor.  În faţă e o minge galbenă, mă aplec peste marginea norului ca să privesc în jos. Uite Viaductul ca un segment AB! Am auzit undeva că fiecare om care ajunge să urce la o altitudine mare are tendinţa să scuipe de acolo. Eu însă, mă piş. Aaah.. ce fain e! Linişte. Căldură. Lîngă mine plutesc nori pe care stau alţi tipi şi se pişă, la fel ca mine. Iată de unde vine ploaia! Îmi aduc aminte de profu’ de geografie care-mi tot vorbea despre interacţiunea maselor de aer cald cu cele de aer rece şi despre condensare... Bullshit! Băi, chiar e foarte tare aici! Trag o privire în jos, şi cu un gest hotărît împing scara pe care am urcat. Ceilalţi nu merită să urce aici, e locul meu şi numai al meu, este insula pe care aş vrea să fiu Robinson o veşnicie. Nu mai am ţigări, dar nici nu mi-a fuma. Nu am ce mînca, dar nici nu mi-e foame, nici sete nu mi-e. Mă trîntesc pe norul moale, roz şi-mi scot player-ul. Aşa... Track No.6 „Fabricant de gunoi”.

Lumi si Singu

Lumi e prietena mea pe care o iubesc foarte mult. O iubesc pentru că… e un fel de prieten universal. E imprevizibilă, se adaptează uşor la dispoziţia mea sau la vremea de afară. Lumi arată diferit în fiecare zi. Luni avea păr lung, ten închis şi ochi mari. Marţi purta musteaţă şi aveau un burtoi plin de bere. Miercuri avea ochelari şi purta barbă. Cu Lumi po’ să fac orice, dar absolut orice. Po’ să vorbesc despre fotbal, politică, dragoste, literatură, despre fetele cu care aş vrea să mă culc sau nu, cînd şi la ce am făcut ultima oară laba şi absolut despre tot ce-mi vine-n cap. Lumi niciodată nu zice că-s un labagiu obsedat, sau că-s un microbist disperat, niciodată nu face mutre cînd îi povestesc ceva mai puţin decent în timp ce mîncăm şi e gata să asculte tot ce-i povestesc. Îî place tot ce-mi place mie, şi mie la fel, îmi place tot ce-i place şi ei. Cum mai spuneam, Lumi posedă cu măiestrie arta adaptabilităţii rapide. Azi e cu mine la Gălbenuş şi bea ceai, mîine bea bere şi fumează la Speranţa, iar poimîine, de ce nu, ne tăvălim cu ea pe canapeaua din Bunker după vreo 2 sticle de vodcă, ea încurajîndu-mă să merg să fac cunoştinţă cu o tipă care-mi făcuse din ochi.  Se întîmpla chiar ca să stau cu ea la Eli-Pili, să ne luăm rămas bun şi după o juma’ de oră să ne vedem iaraşi în Bunker.

Într-o zi mă plimbam cu ea pe Bulevardul Moscovei. Vorbeam despre fete sau ceva de genu’. Cînd colo, aud că mă strigă cineva din spate. E chiar Lumi! Mă întrebă cum o mai duc, cu ce mă ocup, făcusem schimb de numere de  telefoane şi urîndu-mi numai bine ea plecase. După aia mă uit la Lumi şi o întreb „Cum de reuşeşti tu aşa ceva?” „Ce anume?”  Era nedumerită şi mă privea suspect. „Păi, cum ce anume? Te plimbi cu mine pe stradă, şi în acelaşi moment apari de undeva, mă strigi, îmi zici că demult nu m-ai vazut! Cum de reuşeşti asta?” „What the fuck, dude? Tre s-o ia-i mai domol cu fumatu’! N-o să isprăveşti bine dacă continui tot aşa.” Îmi zise, în timp ce îmi mîngîia atent chelia.

Ce să mai vorbim?  Lumi e cel mai minunat prieten pe care l-am avut vreodată. DAR. Fuck, ironia sorţii face ca întodeauna să existe un „dar”.

Se întîmpla ca Lumi să-şi bage piciorul în mine, asta credeam eu că o face pe cînd ea, defapt, îşi avea treburile sale lumeşti. În asemenea cazuri telefonul, Skype-ul, Facebook-ul şi Onoklassniki tăceau mîndri ca nişte partizani sovietici la întrebarea fasciştilor „Wo ist das Panzer?”. Numai că în cazul meu, întrebarea era „Wo ist Lumi?”. În fine, Lumi nu era întotdeauna cu mine. Nu era cu mine cînd mi-era rău, cînd mă gruzeam, cînd mergeam acasă după lucru sau dimineaţa la şcoală. Ăsta era „DAR”-ul ei. Cînd îmi trebuia cu adevărat, ea dispărea mişeleşte sau îşi găsea nişte ocupaţii care să nu-i permită să ne vedem. Şi anume acest cusur  al ei făcea prietenia noastră să fie una imperfectă. O uram pe Lumi atunci cănd eu mă gruzeam şi ea nu era cu mine. O uram pe Lumi cînd trebuia să iau o decizie şi-mi trebuia un sfat, iar ea, vezi bine, plecase la shopping.

O acceptam şi o iubeam pe Lumi aşa cum e ea, cu toate bunele şi relele sale, că doar asta înseamnă prietenia adevărată.

DAR. Cum spuneam, întotdeauna e loc pentru un „dar”, chiar şi în cazul meu. Adevărul e că eu mai o prietenă. O cheamă Singu şi e total diferită de Lumi. Singu apare atunci cînd îmi iau rămas bun de la Lumi. Ce-i drept, n-o iubesc foarte tare pe Singu, şi profit de ea cînd mi-e tare dor de Lumi. Treaba e că Singu, e o tipă tăcută (l-a început mi se păruse chiar că e mută), apatică şi foarte critică. Atunci cînd are ceva de spus, ea nu vorbeşte, ci îmi şopteşte foarte încet. Se aseamană un pic cu Lumi. La fel îi place ceea ce îmi place mie, po’ să-i zic orice doar că în orice moment poate să mă critice, să-mi vorbească urît. Îmi place să fiu cu Singu atunci cînd o urăsc pe Lumi. Eu mă enervez, iar ea, mîngîindu-mă grijuliu pe chelie dă afirmativ din cap şi-mi zice că Lumi e o curvă proastă şi că nu merită să mă gruzesc din cauza ei. Îmi place foarte mult s-o fac pe sadistu’ atunci cînd, după o perioadă de absenţă mă sună/îmi scrie Lumi şi mă întreabă dacă n-aş vrea să ne vedem. Atunci eu o fac să fie geloasă zicîndu-i că mi-am planificat demult ca ziua aceasta s-o petrec în exclusivitate cu Singu.

Îmi place să privesc un film cu Singu, să-i citesc o carte. Cel mai fain e cînd scriu, şi ea ca de obicei se furişează pe la spate şi îmi sărută chelia. Ooo, ador această plăcere pe ne-aşteptate. Ea se aşează lîngă mine, şi priveşte cum eu scriu, din cînd în cînd atrăgîndu-mi atenţia la greşelile gramaticale şi cele de expunere.

Şi dacă stau să mă gîndesc bine, chiar îmi place mai mult să fiu cu Singu. E oricînd disponibilă, cu ea mă simt om, pot să-mi manifest pe deplin personalitatea, în faţa ei sunt mereu în pielea goală, nu am şi nici nu pot ascunde ceva de la ea.

Într-o zi, după o lungă absenţă, mă va suna Lumi să mă cheme să ne vedem, să ieşim la un suc/bere/vodcă  iar eu ştiu ce-o să-i zic. O să-i zic aşa:

-          Ştii ce, Lumi? Da’ mai du-te tu în pizda mătii! (Îmi place la nebunie această expresie)

Şi atunci o s-o iau de mînă pe Singu, o să mergem la Obrîv. Eu o să-i citesc poezii, o să-i cînt la chitară, o să mîncăm mici şi pîine prăjită, ea o să mă asculte în tăcere şi urmărind soarele care se înneacă printre blocuri vom adormi unul în braţele celuilalt.

Şi muie Lumii!!!